Beţia de putere

*Versurile protagonistei sunt de altfel valabile pentru o clasa mai mare de persoane.

Pare surprinzător, dar astăzi voi vorbi despre beţie. Nu orice tip de beţie, bineînţeles, pentru că ştim cu toţii, preferăm lucrurile deosebite, care ne fac şi pe noi să ne simţim deosebiţi. Vanitate? Sau dorinţa de a nu fi ca ceilalţi? Nu ştiu şi nici nu mă interesează, de altfel.
Cert este că voi aduce în discuţie o beţie atipică, beţia puterii. Acea stare de tulburare, de uitare de sine pe care ţi-o provoacă licoarea  rară a zeilor numită…PUTERE.
Care sunt simptomele?
Mai întâi, o stare de ameţeală, generată de respectul acordat de către toţi ceilalţi. Nu contează că este vorba de o cinstire interesată şi că fiecare este direct interesat să aibă bune relaţii cu cel ajuns acum puternic. Cu cât osanalele sunt mai numeroase şi cu cât transformarea mai bruscă, cu atât şansele ca patima băuturii să atingă şi persoana în cauză (consumatorul nostru ipotetic) cresc.
Apoi, urmează o temporară stare de regresie a efectelor poţiunii. Protagonistul nostru conştientizează faptul că acum îşi poate materializa planurile sale, că poate face infinit mai multe lucruri…Iar această bogată gamă de posibilităţi îl sperie, îi induce un nedefinit sentiment de teamă. Dar repet. Este vorba de o nesiguranţă temporară, de o etapă intermediară, care face trecerea spre adevărata stare de beţie.
Starea de ebrietate. Planurile încep să fie puse încet-încet, în aplicare. Se constată prezenţa unei aroganţe incipiente, datorată faptului că persoana al cărei comportament îl analizăm se simte uşor superioară celorlalţi. Activitatea cerebrală este din ce în ce mai afectată, iar capacităţile comunicaţionale suferă un proces de transformare. Adevărul devine din ce în ce mai dificil de exprimat şi observăm apariţia unui nou tip de limbaj. Diferă de la persoană la persoană iar definitorie este ascunderea adevărului.
Dependenţa. Persoana a pierdut orice contact cu realitatea. Trăieşte într-o lume a ei şi este dispusă să facă absolut orice pentru mai multă putere. Începe să se considere deasupra morţii şi a vieţii, să se creadă… invincibilă.
Dar ce relevanţă ar putea avea descrierea procesului? Aparent niciuna.
Corelând însă cu una dintre ideile lui Nietzsche : „Esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere”, am putea concluziona că toţi suntem însetaţi de putere. Unii o obţin, alţii tânjesc după ea. Toţi am băut, măcar pentru o clipă din cupa puterii. Prea puţin însă. Ne-am obişnuit cu gustul, dar nu am putut procura mai multă poţiune. Şi poate că aici am putea găsi soluţia antagonismului dintre omul politic şi cetăţean.
Omul politic consideră că are tot dreptul de a-şi impune voinţa, pe când omul obişnuit ar vrea să fie el PUTERNIC.
Din această perspectivă, poate nu suntem îndreptăţiţi să judecăm, devreme ce suntem croiţi după acelaşi calapod.

Ivona

Impresii de la conferinţe.

Iată-mă ajunsă acasă după ziua a doua de conferinte la care am participat şi eu. A fost o experienţă plăcută, cred, pe alocuri (adica la ultima conferinţă) dezamăgitoare, dar în principiu destul de educativă. Dacă nu ai participat şi eşti cât de cât cunoscător în domeniu, nu dispera, nu ai pierdut mare lucru. Dacă nu ai participat şi eşti boboc prin facultate, ca atare uşor impresionabil, atunci pot să-ţi spun că ai pierdut o ocazie de a interacţiona cu oameni suficient de deştepti ca sa-ţi împărtăşească o serie de „chestii” (ca să citez un coleg participant la olimpiade) de-ale comunicatorilor.

Prima conferintţă (PR comercial vs. PR politic) după mine a fost cea mai interesantă din perspectica viitorilor oameni de PR asta pentru că s-au prezentat campanii deştepte pentru a-ţi pune în mişcare cel puţin un neuron. Speakerii de nota 10.

Şi ajungem şi la poveştile din campanie cu PNL, PC si PD-L-ul.

Bilă neagră: de cum au intrat invitaţii s-au făcut comozi, mult prea comozi, absolut toţi au vorbit la telefon în timpul conferinţei, unii cu mai puţină jenă decât alţii iar Victor Ciutacu a moderat a la talk show televizat; povesteau, se amuzau, mai mult între ei şi mai putin cu restul lumii.

Bilă albă: aflăm informaţii care, dacă nu au un caracter surprinzător, cu siguranţă au stârnit interesul. Aflăm deci că într-o campanie ziua cea mare, a alegerilor, beneficiaza de tactici aparte în zona rurală precum mobilizarea eficientă a maşinilor în care să încapă cât mai mulţi alegători. De asemenea, foarte interesantă mi sa parut şi cercetarea prezentată de doamna Săftoiu conform căreia, tot în mediul rural, viaţa românului nostru e guvernată de serioase principii creştinesti care-l împiedică să primească sponsorizări  decât o singură dată când se jură cu mâna pe biblie că o să- l rasplatească pe sponsor cu un vot. Concluzia: sari primul pe el ca sa nu ţi-l ia altul înainte.

Şi dacă aflând lucrurile astea îţi pui problema moralităţii nu uita că Victor Ciutacu te sfatuieşte ca în sfera politică să te ghidezi după singurul Dumnezeu, Monitorul Oficial, căci problema nu trebuie pusă în termenii moralităţii ci în cei ai legalităţii. Pe scurt, o conferinţă incitantă.

Livia

Învăţăturile lui Traian Băsescu către fiica sa EBA

Zilele astea, răsfoind nişte pagini ale unor cărţi pe cale de dezmembrare şi urât mirositoare, ochii mi-au căzut asupra Învăţăturilor lui Neagoe Basarab şi mă gândeam, asta din lipsa unei alte ocupaţii de înălţare intelectuală, încotro se îndreaptă viaţa polítică pe plaiul mioritic. Citeam despre obiceiurile din acele vremuri şi urmăream valorile promovate de acele opere parenetice, care aveau scopul de a forma o educaţie aleasă polítică, socială şi morală principilor moştenitori şi viitorilor conducători ai ţinutului. Citind încercam să-mi transpun “sfaturile” politice la realitatea din zilele noastre. Rezultatul: un zâmbet cu reale şanse de transformare în hohote de râs. Să vedem, omul politic din cele vremuri, also known as boier “trebuie numit de Domn, după ce-i cunoaşte el personal vrednicia, iar nu după îndemnul unora sau altora” căci aceştia au luat mită şi funcţionează pe principiul “ce-ţi zic ţie, pentru dânşii.

Nu cred că de atunci s-au schimbat prea mult ameninţările de care trebuie să fie conştient Domnitorul modern: “sfaturile” si acum exista acolo unde exista interes iar interesul întotdeauna este personal şi nu cinsteşte binele public. Chiar şi vrednicia mai e, ce-i drept, definiţia termenului a evoluat, să spunem. Nu trebuie decât să ascult actualul Domn al ţării, susţinător al unui proaspăt principiu intitulat “autonomie culturala”, cum cântă la poarta ungurilor în încercarea de a-i învăţa pe ei cântecelul pe care să-l recite, la rândul lor, la alegerile prezidentiale. De câtă vrednicie trebuie să dai dovadă!

Tare sunt curioasă dacă ar fi ca Traian Băsescu să-şi expună sfaturile si principiile politice într-o lucrare de tip Ghidul etic al politicianului în 2009 pentru fiica mea Elena cu ce sfaturi şi-ar educa odrasla. Poate…

Iubita mea fiica, înainte de toate se cade să nu trăieşti în fală deşartă, multele haine, multele podoabe (toate cele de 8000 de euro), mulţimea de cai (sau calul în contextul Bucureştiului), clădirile să lipsească. Caută să te lipseşti de clădiri aşa cum şi sora ta se mulţumeşte doar cu un apartament şi o mansardă; câtă vreme eşti politician ai “palate” când eşti la PE îţi ajunge vatra părintească…

Şi sfaturile pot continua…

Livia.

Evaluarea evaluarii

Deşi un pic întârziat, scriu acum despre cum s-a desfăşurat prezentarea noastră. Asta e ceea ce aş vrea să regăsesc şi eu pe blogurile celorlalte echipe (pe care nu le văd ca fiind rivale, ci doar competitoare, având în vedere că fiecare va avea un alt client, deci nu aceeași temă de rezolvat). Fără să abordez teme filozofice sau psihologice, probleme existențiale sau de altă natură, şi fără altă introducere, trec la subiect.

Fiind penultima echipa care s-a prezentat, considerând şi decalarea programului stabilit, unii dintre membrii echipei erau obosiţi, alţii nervoşi, altora le creșteau emoţiile.

Am intrat în sală, şi după primul minut, am fost întrerupţi. Ştiam de mult că limba română are multe înţelesuri diferite, dar am fost surprins să aflu că au existat neclarităţi de înţelegere a sensului într-un caz care mi se pare foarte clar. Cu siguranţă juriul se aştepta să descopere la noi neclarităţi, scăpări, bâlbâieli. Cu aceeaşi siguranţă nu mă aşteptam să descoperim noi la juriu.

Ni s-a imputat faptul că noi nu am înţeles tema pe care o aveam de făcut. Reamintesc formularea enunţului:

Realizarea unei campanii de convingere a electoratului să voteze pentru schimbarea tipului de republică, în cadrul unui Referendum.  Aveţi de ales între 2 situaţii ipotetice, în care s-ar organiza un Referendum pentru transformarea Statutui Roman în: a) republica de tip parlamentar; b) republica de tip prezidenţial.

Acolo ni s-a spus că trebuia să alegem un tip de republică şi să o comparăm cu cealaltă – în cazul nostru, alegând regimul prezidenţial, ar fi trebuit comparat cu cel parlamentar. Toate campaniile acestea, din orice domeniu, nu se fac raportându-ne la un spaţiu ireal, fictiv sau nepământean. Aşa că şi noi, am plecat de la existenţa stării de fapt din România, adică de la acest hibrid de regim semi-prezidenţial pe care îl avem. (Chiar aş vrea să aflu câte dintre echipele participante au înţeles că bătălia câştigării referendumului se dă între cele două tipuri de republică propuse, şi nu între una dintre acestea cu cea existentă de fapt). În opinia juriului, actualul regim (semiprezidenţial) ar organiza un referendum în care le-ar impune oamenilor să aleagă între un regim parlamentar şi unul prezidenţial, nedându-le posibilitatea de a păstra sistemul existent (decât probabil în condiţiile nevalidării referendumului din diverse motive). Adică mai pe româneşte: “Cetăţeni, tipul de republică pe care o conducem e praf, aşa că alegeţi între celelalte două, că oricare din ele e mai bună).

Puteam merge pe ideea republicii parlamentare, că ar fi fost mult mai comod, având în vedere că toate republicile europene, cu excepția Belarusului, sunt parlamentare. Chiar dacă ştiam că e mai greu de susţinut, ne-am adaptat nevoilor românilor, cum reies din diferite sondaje, şi am ales celălalt tip. La afirmaţia noastră că unul din aspectele republicii prezidenţiale constă şi în stabilitatea politică, un membru al juriului ne-a spus că şi Ceauşescu a fost preşedinte 25 de ani şi că a fost rău. Noi am gândit din nou republica ca fiind democratică, şi nu dictatorială, deci una în care preşedintele ar fi ales pe un număr de 4-5 ani, cu posibilitatea eventuală a dreptului la două mandate, deci comparaţia făcută nu era binevenită.

Un alt membru al juriului s-a pierdut la un moment dat, ceea ce e posibil din cauza solicitării şi a oboselii, afirmând că doar în SUA nu există premier. Cand ne refeream la stabilitate politică, noi aveam în vedere că şeful statului este şi şeful guvernului, aşa cum este nu doar în SUA, ci şi în alte republici prezidenţiale, precum Brazilia, Argentina, Venezuela ş.a. Este adevărat, în Belarus există un premier numit de şeful statului.

În rest, nu pot spune că întrebările puse nu au fost realiste sau că nu au fost de bun simţ. Am înţeles perfect pragmatismul juriului, ceea ce denotă că tema noastră nu era pentru o situaţie pur teoretică. Tot respectul. Unii membri ai echipei au fost nemulţumiţi. Putea fi mai rău, dar cu siguranţă, – prin aportul, coeziunea şi înţelegerea fiecăruia – va fi mai bine.

IL CAPO (Ştefan)

Picătura de adevăr

Au trecut preselecţiile, am trecut şi noi de ele, am ajuns în finală. Nemeritat şi pervers am ajuns în finală. Nemeritat deoarece am avut o campanie de tot rahatul, cea mai slabă campanie la elaborarea căreia am contribuit. Pervers deoarece cunoscând modul de jurizare am elaborat totul la limită, atât cât trebuie ca să trecem mai departe, nimic mai mult.

Multe greşeli de planificare, tactici fade, mesaje neinspirate şi controversate, lipsa de argumente puternice, nimic din campanie nu s-a legat coerent. Când completam formularul de înscriere cu rezolvarea briefului nu îmi venea să cred ce prostii scriam şi ca atare, să nu mai lungesc suferinţa, din 4000 de caractere am folosit doar vreo 2500. Mi-era lene şi ruşine să scriu. Dacă noi am trecut de preselecţii cu o campanie de care ar râde şi o gaină de la avicola, înseamnă că echipele contracandidate au fost la fel sau mult mai rău. Juriu ne-a ales pentru că nu avea pe cine alege, eram cea mai draguţă glumă proastă dintr-un noian de penibilităţi.

Despre echipă…doar atât: autosuficienţă, comoditate mentală şi superficialitate, ca să parafrazez un membru la juriului.

Aaaa…şi postul nu e o minciună!

Radu