Beţia de putere

*Versurile protagonistei sunt de altfel valabile pentru o clasa mai mare de persoane.

Pare surprinzător, dar astăzi voi vorbi despre beţie. Nu orice tip de beţie, bineînţeles, pentru că ştim cu toţii, preferăm lucrurile deosebite, care ne fac şi pe noi să ne simţim deosebiţi. Vanitate? Sau dorinţa de a nu fi ca ceilalţi? Nu ştiu şi nici nu mă interesează, de altfel.
Cert este că voi aduce în discuţie o beţie atipică, beţia puterii. Acea stare de tulburare, de uitare de sine pe care ţi-o provoacă licoarea  rară a zeilor numită…PUTERE.
Care sunt simptomele?
Mai întâi, o stare de ameţeală, generată de respectul acordat de către toţi ceilalţi. Nu contează că este vorba de o cinstire interesată şi că fiecare este direct interesat să aibă bune relaţii cu cel ajuns acum puternic. Cu cât osanalele sunt mai numeroase şi cu cât transformarea mai bruscă, cu atât şansele ca patima băuturii să atingă şi persoana în cauză (consumatorul nostru ipotetic) cresc.
Apoi, urmează o temporară stare de regresie a efectelor poţiunii. Protagonistul nostru conştientizează faptul că acum îşi poate materializa planurile sale, că poate face infinit mai multe lucruri…Iar această bogată gamă de posibilităţi îl sperie, îi induce un nedefinit sentiment de teamă. Dar repet. Este vorba de o nesiguranţă temporară, de o etapă intermediară, care face trecerea spre adevărata stare de beţie.
Starea de ebrietate. Planurile încep să fie puse încet-încet, în aplicare. Se constată prezenţa unei aroganţe incipiente, datorată faptului că persoana al cărei comportament îl analizăm se simte uşor superioară celorlalţi. Activitatea cerebrală este din ce în ce mai afectată, iar capacităţile comunicaţionale suferă un proces de transformare. Adevărul devine din ce în ce mai dificil de exprimat şi observăm apariţia unui nou tip de limbaj. Diferă de la persoană la persoană iar definitorie este ascunderea adevărului.
Dependenţa. Persoana a pierdut orice contact cu realitatea. Trăieşte într-o lume a ei şi este dispusă să facă absolut orice pentru mai multă putere. Începe să se considere deasupra morţii şi a vieţii, să se creadă… invincibilă.
Dar ce relevanţă ar putea avea descrierea procesului? Aparent niciuna.
Corelând însă cu una dintre ideile lui Nietzsche : „Esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere”, am putea concluziona că toţi suntem însetaţi de putere. Unii o obţin, alţii tânjesc după ea. Toţi am băut, măcar pentru o clipă din cupa puterii. Prea puţin însă. Ne-am obişnuit cu gustul, dar nu am putut procura mai multă poţiune. Şi poate că aici am putea găsi soluţia antagonismului dintre omul politic şi cetăţean.
Omul politic consideră că are tot dreptul de a-şi impune voinţa, pe când omul obişnuit ar vrea să fie el PUTERNIC.
Din această perspectivă, poate nu suntem îndreptăţiţi să judecăm, devreme ce suntem croiţi după acelaşi calapod.

Ivona