Învăţăturile lui Traian Băsescu către fiica sa EBA

Zilele astea, răsfoind nişte pagini ale unor cărţi pe cale de dezmembrare şi urât mirositoare, ochii mi-au căzut asupra Învăţăturilor lui Neagoe Basarab şi mă gândeam, asta din lipsa unei alte ocupaţii de înălţare intelectuală, încotro se îndreaptă viaţa polítică pe plaiul mioritic. Citeam despre obiceiurile din acele vremuri şi urmăream valorile promovate de acele opere parenetice, care aveau scopul de a forma o educaţie aleasă polítică, socială şi morală principilor moştenitori şi viitorilor conducători ai ţinutului. Citind încercam să-mi transpun “sfaturile” politice la realitatea din zilele noastre. Rezultatul: un zâmbet cu reale şanse de transformare în hohote de râs. Să vedem, omul politic din cele vremuri, also known as boier “trebuie numit de Domn, după ce-i cunoaşte el personal vrednicia, iar nu după îndemnul unora sau altora” căci aceştia au luat mită şi funcţionează pe principiul “ce-ţi zic ţie, pentru dânşii.

Nu cred că de atunci s-au schimbat prea mult ameninţările de care trebuie să fie conştient Domnitorul modern: “sfaturile” si acum exista acolo unde exista interes iar interesul întotdeauna este personal şi nu cinsteşte binele public. Chiar şi vrednicia mai e, ce-i drept, definiţia termenului a evoluat, să spunem. Nu trebuie decât să ascult actualul Domn al ţării, susţinător al unui proaspăt principiu intitulat “autonomie culturala”, cum cântă la poarta ungurilor în încercarea de a-i învăţa pe ei cântecelul pe care să-l recite, la rândul lor, la alegerile prezidentiale. De câtă vrednicie trebuie să dai dovadă!

Tare sunt curioasă dacă ar fi ca Traian Băsescu să-şi expună sfaturile si principiile politice într-o lucrare de tip Ghidul etic al politicianului în 2009 pentru fiica mea Elena cu ce sfaturi şi-ar educa odrasla. Poate…

Iubita mea fiica, înainte de toate se cade să nu trăieşti în fală deşartă, multele haine, multele podoabe (toate cele de 8000 de euro), mulţimea de cai (sau calul în contextul Bucureştiului), clădirile să lipsească. Caută să te lipseşti de clădiri aşa cum şi sora ta se mulţumeşte doar cu un apartament şi o mansardă; câtă vreme eşti politician ai “palate” când eşti la PE îţi ajunge vatra părintească…

Şi sfaturile pot continua…

Livia.

Mincinosul cronic

Minţim mult. Atât de mult, încât linia de demarcaţie dintre minciună şi adevăr a devenit imperceptibilă. Şi totuşi…cum poate fi adevărat? Nu se duelează ele, cavalereşte, în paginile îngălbenite ale cărţilor sfinte? Nu sunt ele prezente în viaţa de zi cu zi, sub forma mai blândă a regulilor bunului simţ? A ceea ce se cade şi nu se cade?

Nu se găsesc ele, clar delimitate, în conştiinţa fiecărui om?

Nu.

Pentru că omului îi place să creadă că este bun. Că nu minte şi că face numai lucruri bune. Că este un model de conduită pentru semenii lui şi, bineînţeles, că va ajunge în Rai.

Şi pentru că este prea ipocrit pentru a recunoaşte când greşeşte, omul devine un mincinos cronic. „Nu l-am minţit pe prietenul meu cel mai bun. De fapt am încercat să îl protejez de cruzimile realităţii exterioare…” Faptul că i-am ascuns adevărul mă face pe mine mai merituos si altruist.

Şi aşa, viaţa întreagă este un şir nesfârşit de minciuni amabile. Un interminabil lanţ de lupte simbolice, de cuvinte îmbrăcate în haina frumoasă a adevărului. Minciuni frumoase care ne ajută să dormim liniştiţi seara. În fond, tot minciuni.

Condamnăm minciunile celorlalţi, sub egida aceluiaşi motiv al deculpabilizării personale. De altfel, cu cât ne simţim mai vinovaţi, cu atât judecăm mai mult acţiunile semenilor pe care, să nu uităm, ar trebui să-i iubim mai mult decât pe noi înşine.

“Într-adevăr, poate am greşit “. Dar nici în acest caz, minciuna mea nu se compară cu alte afronturi aduse principiului adevărului…mai mari, mai grave. Iar politica este stăpâna de netăgăduit în Regatul minciunii. Este mecanismul natural de atenuare a tensiunilor sociale. Acea cutie a Pandorei în care se revarsă, generoase, toate frustrările oamenilor, toate nemulţumirile şi remuşcările lor. Politica, minciuna minciunilor, politicianul, dascălul emerit al lui Pinocchio…

Suntem nişte mincinoşi incurabili, e clar. Condamn această lipsă de moralitate! Să fim mai sinceri! Mai oneşti! Mai buni!

Şi pentru că îmi place să fiu un exemplu demn de urmat, voi fi eu cea care va pune baza unui viitor mai “bun”.

Mă numesc Raef Ivona-Arina şi tocmai v-am minţit cu neruşinare. (şi cum minciunile cu adevărat reuşite conţin un sâmbure de adevăr, aflaţi că prima parte a propoziţiei e adevărată şi că nu am tulburări de personalitate – nu încă).

“O minciună nu ar avea nici un sens decât dacă adevărul este periculos.”- Alfred Adler