Pare surprinzător, dar astăzi voi vorbi despre beţie. Nu orice tip de beţie, bineînţeles, pentru că ştim cu toţii, preferăm lucrurile deosebite, care ne fac şi pe noi să ne simţim deosebiţi. Vanitate? Sau dorinţa de a nu fi ca ceilalţi? Nu ştiu şi nici nu mă interesează, de altfel.
Cert este că voi aduce în discuţie o beţie atipică, beţia puterii. Acea stare de tulburare, de uitare de sine pe care ţi-o provoacă licoarea  rară a zeilor numită…PUTERE.
Care sunt simptomele?
Mai întâi, o stare de ameţeală, generată de respectul acordat de către toţi ceilalţi. Nu contează că este vorba de o cinstire interesată şi că fiecare este direct interesat să aibă bune relaţii cu cel ajuns acum puternic. Cu cât osanalele sunt mai numeroase şi cu cât transformarea mai bruscă, cu atât şansele ca patima băuturii să atingă şi persoana în cauză (consumatorul nostru ipotetic) cresc.
Apoi, urmează o temporară stare de regresie a efectelor poţiunii. Protagonistul nostru conştientizează faptul că acum îşi poate materializa planurile sale, că poate face infinit mai multe lucruri…Iar această bogată gamă de posibilităţi îl sperie, îi induce un nedefinit sentiment de teamă. Dar repet. Este vorba de o nesiguranţă temporară, de o etapă intermediară, care face trecerea spre adevărata stare de beţie.
Starea de ebrietate. Planurile încep să fie puse încet-încet, în aplicare. Se constată prezenţa unei aroganţe incipiente, datorată faptului că persoana al cărei comportament îl analizăm se simte uşor superioară celorlalţi. Activitatea cerebrală este din ce în ce mai afectată, iar capacităţile comunicaţionale suferă un proces de transformare. Adevărul devine din ce în ce mai dificil de exprimat şi observăm apariţia unui nou tip de limbaj. Diferă de la persoană la persoană iar definitorie este ascunderea adevărului.
Dependenţa. Persoana a pierdut orice contact cu realitatea. Trăieşte într-o lume a ei şi este dispusă să facă absolut orice pentru mai multă putere. Începe să se considere deasupra morţii şi a vieţii, să se creadă… invincibilă.
Dar ce relevanţă ar putea avea descrierea procesului? Aparent niciuna.
Corelând însă cu una dintre ideile lui Nietzsche : „Esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere”, am putea concluziona că toţi suntem însetaţi de putere. Unii o obţin, alţii tânjesc după ea. Toţi am băut, măcar pentru o clipă din cupa puterii. Prea puţin însă. Ne-am obişnuit cu gustul, dar nu am putut procura mai multă poţiune. Şi poate că aici am putea găsi soluţia antagonismului dintre omul politic şi cetăţean.
Omul politic consideră că are tot dreptul de a-şi impune voinţa, pe când omul obişnuit ar vrea să fie el PUTERNIC.
Din această perspectivă, poate nu suntem îndreptăţiţi să judecăm, devreme ce suntem croiţi după acelaşi calapod.

Ivona

Prima conferintţă (PR comercial vs. PR politic) după mine a fost cea mai interesantă din perspectica viitorilor oameni de PR asta pentru că s-au prezentat campanii deştepte pentru a-ţi pune în mişcare cel puţin un neuron. Speakerii de nota 10.

Şi ajungem şi la poveştile din campanie cu PNL, PC si PD-L-ul.

Bilă neagră: de cum au intrat invitaţii s-au făcut comozi, mult prea comozi, absolut toţi au vorbit la telefon în timpul conferinţei, unii cu mai puţină jenă decât alţii iar Victor Ciutacu a moderat a la talk show televizat; povesteau, se amuzau, mai mult între ei şi mai putin cu restul lumii.

Bilă albă: aflăm informaţii care, dacă nu au un caracter surprinzător, cu siguranţă au stârnit interesul. Aflăm deci că într-o campanie ziua cea mare, a alegerilor, beneficiaza de tactici aparte în zona rurală precum mobilizarea eficientă a maşinilor în care să încapă cât mai mulţi alegători. De asemenea, foarte interesantă mi sa parut şi cercetarea prezentată de doamna Săftoiu conform căreia, tot în mediul rural, viaţa românului nostru e guvernată de serioase principii creştinesti care-l împiedică să primească sponsorizări  decât o singură dată când se jură cu mâna pe biblie că o să- l rasplatească pe sponsor cu un vot. Concluzia: sari primul pe el ca sa nu ţi-l ia altul înainte.

Şi dacă aflând lucrurile astea îţi pui problema moralităţii nu uita că Victor Ciutacu te sfatuieşte ca în sfera politică să te ghidezi după singurul Dumnezeu, Monitorul Oficial, căci problema nu trebuie pusă în termenii moralităţii ci în cei ai legalităţii. Pe scurt, o conferinţă incitantă.

Livia

Nu cred că de atunci s-au schimbat prea mult ameninţările de care trebuie să fie conştient Domnitorul modern: “sfaturile” si acum exista acolo unde exista interes iar interesul întotdeauna este personal şi nu cinsteşte binele public. Chiar şi vrednicia mai e, ce-i drept, definiţia termenului a evoluat, să spunem. Nu trebuie decât să ascult actualul Domn al ţării, susţinător al unui proaspăt principiu intitulat “autonomie culturala”, cum cântă la poarta ungurilor în încercarea de a-i învăţa pe ei cântecelul pe care să-l recite, la rândul lor, la alegerile prezidentiale. De câtă vrednicie trebuie să dai dovadă!

Tare sunt curioasă dacă ar fi ca Traian Băsescu să-şi expună sfaturile si principiile politice într-o lucrare de tip Ghidul etic al politicianului în 2009 pentru fiica mea Elena cu ce sfaturi şi-ar educa odrasla. Poate…

Iubita mea fiica, înainte de toate se cade să nu trăieşti în fală deşartă, multele haine, multele podoabe (toate cele de 8000 de euro), mulţimea de cai (sau calul în contextul Bucureştiului), clădirile să lipsească. Caută să te lipseşti de clădiri aşa cum şi sora ta se mulţumeşte doar cu un apartament şi o mansardă; câtă vreme eşti politician ai “palate” când eşti la PE îţi ajunge vatra părintească…

Şi sfaturile pot continua…

Livia.

Fiind penultima echipa care s-a prezentat, considerând şi decalarea programului stabilit, unii dintre membrii echipei erau obosiţi, alţii nervoşi, altora le creșteau emoţiile.

Am intrat în sală, şi după primul minut, am fost întrerupţi. Ştiam de mult că limba română are multe înţelesuri diferite, dar am fost surprins să aflu că au existat neclarităţi de înţelegere a sensului într-un caz care mi se pare foarte clar. Cu siguranţă juriul se aştepta să descopere la noi neclarităţi, scăpări, bâlbâieli. Cu aceeaşi siguranţă nu mă aşteptam să descoperim noi la juriu.

Ni s-a imputat faptul că noi nu am înţeles tema pe care o aveam de făcut. Reamintesc formularea enunţului:

Realizarea unei campanii de convingere a electoratului să voteze pentru schimbarea tipului de republică, în cadrul unui Referendum.  Aveţi de ales între 2 situaţii ipotetice, în care s-ar organiza un Referendum pentru transformarea Statutui Roman în: a) republica de tip parlamentar; b) republica de tip prezidenţial.

Acolo ni s-a spus că trebuia să alegem un tip de republică şi să o comparăm cu cealaltă – în cazul nostru, alegând regimul prezidenţial, ar fi trebuit comparat cu cel parlamentar. Toate campaniile acestea, din orice domeniu, nu se fac raportându-ne la un spaţiu ireal, fictiv sau nepământean. Aşa că şi noi, am plecat de la existenţa stării de fapt din România, adică de la acest hibrid de regim semi-prezidenţial pe care îl avem. (Chiar aş vrea să aflu câte dintre echipele participante au înţeles că bătălia câştigării referendumului se dă între cele două tipuri de republică propuse, şi nu între una dintre acestea cu cea existentă de fapt). În opinia juriului, actualul regim (semiprezidenţial) ar organiza un referendum în care le-ar impune oamenilor să aleagă între un regim parlamentar şi unul prezidenţial, nedându-le posibilitatea de a păstra sistemul existent (decât probabil în condiţiile nevalidării referendumului din diverse motive). Adică mai pe româneşte: “Cetăţeni, tipul de republică pe care o conducem e praf, aşa că alegeţi între celelalte două, că oricare din ele e mai bună).

Puteam merge pe ideea republicii parlamentare, că ar fi fost mult mai comod, având în vedere că toate republicile europene, cu excepția Belarusului, sunt parlamentare. Chiar dacă ştiam că e mai greu de susţinut, ne-am adaptat nevoilor românilor, cum reies din diferite sondaje, şi am ales celălalt tip. La afirmaţia noastră că unul din aspectele republicii prezidenţiale constă şi în stabilitatea politică, un membru al juriului ne-a spus că şi Ceauşescu a fost preşedinte 25 de ani şi că a fost rău. Noi am gândit din nou republica ca fiind democratică, şi nu dictatorială, deci una în care preşedintele ar fi ales pe un număr de 4-5 ani, cu posibilitatea eventuală a dreptului la două mandate, deci comparaţia făcută nu era binevenită.

Un alt membru al juriului s-a pierdut la un moment dat, ceea ce e posibil din cauza solicitării şi a oboselii, afirmând că doar în SUA nu există premier. Cand ne refeream la stabilitate politică, noi aveam în vedere că şeful statului este şi şeful guvernului, aşa cum este nu doar în SUA, ci şi în alte republici prezidenţiale, precum Brazilia, Argentina, Venezuela ş.a. Este adevărat, în Belarus există un premier numit de şeful statului.

În rest, nu pot spune că întrebările puse nu au fost realiste sau că nu au fost de bun simţ. Am înţeles perfect pragmatismul juriului, ceea ce denotă că tema noastră nu era pentru o situaţie pur teoretică. Tot respectul. Unii membri ai echipei au fost nemulţumiţi. Putea fi mai rău, dar cu siguranţă, – prin aportul, coeziunea şi înţelegerea fiecăruia – va fi mai bine.

IL CAPO (Ştefan)

Multe greşeli de planificare, tactici fade, mesaje neinspirate şi controversate, lipsa de argumente puternice, nimic din campanie nu s-a legat coerent. Când completam formularul de înscriere cu rezolvarea briefului nu îmi venea să cred ce prostii scriam şi ca atare, să nu mai lungesc suferinţa, din 4000 de caractere am folosit doar vreo 2500. Mi-era lene şi ruşine să scriu. Dacă noi am trecut de preselecţii cu o campanie de care ar râde şi o gaină de la avicola, înseamnă că echipele contracandidate au fost la fel sau mult mai rău. Juriu ne-a ales pentru că nu avea pe cine alege, eram cea mai draguţă glumă proastă dintr-un noian de penibilităţi.

Despre echipă…doar atât: autosuficienţă, comoditate mentală şi superficialitate, ca să parafrazez un membru la juriului.

Aaaa…şi postul nu e o minciună!

Radu

Nu se găsesc ele, clar delimitate, în conştiinţa fiecărui om?

Nu.

Pentru că omului îi place să creadă că este bun. Că nu minte şi că face numai lucruri bune. Că este un model de conduită pentru semenii lui şi, bineînţeles, că va ajunge în Rai.

Şi pentru că este prea ipocrit pentru a recunoaşte când greşeşte, omul devine un mincinos cronic. „Nu l-am minţit pe prietenul meu cel mai bun. De fapt am încercat să îl protejez de cruzimile realităţii exterioare…” Faptul că i-am ascuns adevărul mă face pe mine mai merituos si altruist.

Şi aşa, viaţa întreagă este un şir nesfârşit de minciuni amabile. Un interminabil lanţ de lupte simbolice, de cuvinte îmbrăcate în haina frumoasă a adevărului. Minciuni frumoase care ne ajută să dormim liniştiţi seara. În fond, tot minciuni.

Condamnăm minciunile celorlalţi, sub egida aceluiaşi motiv al deculpabilizării personale. De altfel, cu cât ne simţim mai vinovaţi, cu atât judecăm mai mult acţiunile semenilor pe care, să nu uităm, ar trebui să-i iubim mai mult decât pe noi înşine.

“Într-adevăr, poate am greşit “. Dar nici în acest caz, minciuna mea nu se compară cu alte afronturi aduse principiului adevărului…mai mari, mai grave. Iar politica este stăpâna de netăgăduit în Regatul minciunii. Este mecanismul natural de atenuare a tensiunilor sociale. Acea cutie a Pandorei în care se revarsă, generoase, toate frustrările oamenilor, toate nemulţumirile şi remuşcările lor. Politica, minciuna minciunilor, politicianul, dascălul emerit al lui Pinocchio…

Suntem nişte mincinoşi incurabili, e clar. Condamn această lipsă de moralitate! Să fim mai sinceri! Mai oneşti! Mai buni!

Şi pentru că îmi place să fiu un exemplu demn de urmat, voi fi eu cea care va pune baza unui viitor mai “bun”.

Mă numesc Raef Ivona-Arina şi tocmai v-am minţit cu neruşinare. (şi cum minciunile cu adevărat reuşite conţin un sâmbure de adevăr, aflaţi că prima parte a propoziţiei e adevărată şi că nu am tulburări de personalitate – nu încă).

“O minciună nu ar avea nici un sens decât dacă adevărul este periculos.”- Alfred Adler

Perioada în care am rezolvat brieful a fost zbuciumată. Adică plină de evenimente. Răceli, drumuri interminabile dintr-un capăt al Bucureștiului în celălalt (am aflat cu această ocazie că la OMV Băneasa au și salate și cartofi wedges), dezbateri furtunoase, ceaiuri de tei, certuri furioase, dezamăgiri, revelații. Am descoperit că Radu face un piure excelent și că dacă se enervează își ia jucăriile și pleacă. Așa se face că eram foarte aproape să dezlipim foile cu strategii si tactici de pe dulap, să aruncăm documentele cu idei în coșul de gunoi virtual și să nu mai participăm la olimpiade. Cel puțin nu anul acesta. În cele din urmă, printr-o minune divină sau nu, Radu a revenit cu picioarele pe pământ și cu mintea printre noi și a trimis rezolvarea briefului pentru care ne-am (z)bătut la propriu.

***

Suntem programați pentru interviu joi, pe 23, la 13.30. Morcovul crește.

Alexandra

The Liars înseamnă trei fete și doi băieți. Livia, Ivona, Alexandra, Radu și Ștefan. Am putea acum să inventăm o poveste care să le stoarcă și ultima lacrimă celor mai sensibili despre cum noi ne știm din copilărie, locuiam în același bloc și eram buni prieteni care se jucau rațele și vânătorii în fiecare zi în parcare, despre cum părinții noștri s-au mutat fiecare în alt oraș și despre cum ne-am întâlnit în mod miraculos pe străzile Bucureștiului exact înainte de Olimpiadele Comunicării.

În realitate însă, ne-am întâlnit pentru prima dată cu câteva zile înainte de expirarea termenului limită de trimitere a formularului de înscriere. Am sărit peste partea introductivă de tipul „Bună, sunt Alexandra, îmi place să înot și când voi termina facultatea vreau să devin președinte” și am trecut direct la discutarea briefului și alegerea unui nume.

Ne-am cunoscut pe parcurs. Timizi, vorbăreți sau acizi am stat timp de 4 ore într-o sufragerie și am pus și cel mai leneș neuron la treabă pentru a găsi un nume potrivit pentru echipă. L-am găsit și apoi ne-am dus fiecare la casele noastre. Am amânat începerea rezolvării breifului pentru mâine. Dis de dimineață. Ca niște oameni matinali ce suntem.

Alexandra